Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt … mama ta.

Am citit mai-nainte toate posturile lui Lee despre “Ilis” (mi-a fost parca si frica sa las un comentariu, erau asa de perfecte ca nu stiu ce-as fi putut spune). Si m-am simtit dintr-o data… prea grabita. Parca de cand s-a nascut Marcus l-am tratat pe David ca si cand ar fi crescut, dintr-o data. Parca nu ma mai bucur la fel de el, de… cat de mult vorbeste, de exemplu. (E drept ca si el a zis intr-o seara “I need to stop talking, I thing I’m talking too much”). Orisicum, nu-mi impart bine timpul, cumva sa aiba fiecare timpul lui cu mine. In loc sa ma apropii de perfectiune, ca afterall, I am “Just another mom trying to be perfect”, ma indepartez de ea…

Ma grabesc tot timpul, imi fac tot timpul griji pentru chestii aiurea si care in marea schema a lucrurilor nu au asa mare importanta, si nu ma mai opresc destul sa-mi umplu sufletul de copiii mei. So I’m gonna slow down.