O zi cu peripetii

Si pentru ca iarasi sunt in urma, o sa scriu iarasi despre ce-am facut luna trecuta. Am fost la zoo. Da, suntem membri, deci tre’ sa mai mergem cat de curand daca tot am platit taxa anuala de membru. Atunci am fost pentru ca se vedea la orizont primavara. Animalele insa n-au fost de aceeasi parere. Majoritatea nu erau pe-afara, da’ tot fu fain ca am fost la Brookfield Zoo, mi-e lene sa apelez la google si sa pun link, ma iertati. Care Brookfield Zoo e mare, e verde (cand e cazul), e loc de plimbare. Deci, am vazut doar o … foca?

… si animalele de ferma, Petting Zoo cum ii zic localnicii (printre care si fiu-miu 🙂 )

Si cam asta fu escursia la Zoo. Cum ziceam, ne-am plimbat, ne-am aerisit. Am trecut sa o lasam pe Julia, am mai zabovit o tura pe la ai ei. Era deja inserat cand am plecat de la ei. Dam sa ne urcam in masina, Marcus se pune pe urlat, nu stiu cu cine seamana copilul asta da-i e numai de duca. Daca stai cu el cinci ore cand intri in casa urla, fuge la usa si cere „ba-ba” (sa mearga bye-bye). Singura scapare e daca-i e foame. Eniuei, sa ne intoarcem la ale noastre, nu-i era foame deci n-a vrut in scaunul de masina, afara se mai racorise, n-am avut chef de plimbari nocturne asa ca m-am pus pe bancheta langa el si-l tineam in scaun, n-a fost chip sa-i pun centura. Cand ma uit in stanga mea, David pauza, ma uit in jos, se pitise jos in spatele banchetei din fata. Ma uit le el interzisa: „ce faci mami?”
„I’m hiding so if the Police sees us they don’t arrest me and take me to jail”. Ii zic ca nu-l aresteaza nimeni pe el pentru ca n-are Marcus centura, eventual ma aresteaza pe mine si oricum copiii nu merg la jail.

– Mmmm, but they could take me to juvie. (Aici am izbucnit in ras), la care fiu-mio contrariat:

-Juvie is no joke!

Drumul de la Julia pana la noi e de maxim cinci minute, asa ca am ajuns cu bine, ia-l tu pe David, eu pe Marcus, gentile si ce mai aveam la noi, ne intalnim in fata usii ca erau cheile la mine si zice Radul meu: „Auzi, da’ tu ai cheie?” Mmmm, nu, n-aveam. Am avut noroc ca stam la parter, un geam nu era blocat, inginerul meu a reusit sa-l ridice de-afara, am bagat copilu’ pe geam si el ne-a deschis usa si-a fost erou restul serii. Erou de genul :”Mami, nu-mi dai te rog jos papucii ca eu in seara asta am fost erou” . Si-asa ne-am distrat noi in duminica aia.

Undeva … intre iarna si primavara

Trecutul lui

De regula mi se pune pata pe un album, si albumul ala devine un fel de albumul sezonului, anului, mai rar al vietii, pentru ca din punct de vedere muzical se pare ca-s destul de nestatornica inca. Anul trecut pot sa zic cu mana pe inima ca a dominat Coldplay si „Death and All of his Friends”. Concertul a fost si el super fain. Sintr-o zi in drum spre inot, vara trecuta, ascultandu-l in surdina in masina, dintr-o data zice fiu-miu: „Mami, can you make that louder?”

Se termina din pacate vara, uitam de ea si chiar de Coldplay o vreme, si-ntr-o zi, pe cand eram doar noi doi in masina, „Viva la Vida” la radio.  Nici n-am realizat pana n-a zis David: „Heeeeey, I know this song. This song used to play when I was doing swimming last summer”. Si-apoi melancolic: „I like it, it reminds me about the past.” Batranelul lui mama. 🙂

Sunt la munca. Off, ce greu mi-e sa scriu postul asta, cu cata groaza am asteptat ziua asta. Am urat-o si m-am uitat urat la ea, dar tot a venit. Si mi-e dor de Marcus, care e acasa cu noua bona. Se pare ca s-au inteles bine dimineata, dar cel mai groaza mi-era de adormitul la amiaza. Pe vremea asta cand eram eu cu el dormea dus de mult deja, iar eu astept telefonul magic, care sa-mi zica ca a adormit, iar telefonul magic nu mai suna.

Mosule, daca ma auzi, nu vreau decat inca vreo cateva luni de stat acasa, nu vreau decat sa-l cresc eu, sa-l adorm eu, sa-l cert eu, sa-l schimb eu, sa-l iau eu de la scoala pe David, sa-l cert si pe el, sa fiu cea mai plicticoasa si mai plafonata femeie din lume, dar sa fiu langa copiii mei. Nu vreau sa ma socializez, nu vreau sa fiu machiata si aranjata, nu mai vreau nici masina, poti sa o iei tu, renii si-asa sunt depasiti, vreau sa stau in pijamale sa ma uit la Barney si Telletubbies, promit ca si cant daca trebuie, sa ma joc tenis de camp la wii, sa sterg nasul si sa schimb scutecul, sa matur si sa spal vase…Asta vreau si-as fi cea mai fericita sa pot sa mai am o zi, o saptamana, o luna, doua, noua ca asta.

…telefonul magic a sunat, puiul meu a adormit fara mine, si nu stiu daca sunt fericita sau suparata. Stiu, e prima zi, si mi-e greu, mi-e dor de el.

Yes, we can!

Nu (mai) sunt euforica, dar am o stare de fericire-multumire si un sentiment clar ca a iesit presedinte cine trebuia. Si David va fi fericit dimineata cand o sa-i spun cine e noul presedinte al US. Au votat si ei la scoala deja si l-a votat pe Barak Obama. L-am intrebat de ce, si mi-a dat cea mai buna definitie a carismei: „I just like him.” I just like him too. 🙂

Si una de toamna…

… nu prea ma pierd eu in mijlocul naturii, nici nu prea am cand, da’ am redescoperit un loc minunat si-am facut, intr-o plimbare scurta de zece minute intr-o zi chiar rece de toamna cateva poze „artistice”.

Leapsa

Am o leapsa neonorata de la Anutza: ce-as face daca as putea fi invizibila? Pe langa chestiile stupide gen ciupit oamenii de fund in liftul aglomerat as calatori clandestino la clasa intai prin toata lumea, cu cazare in cele mai misto si scumpe hoteluri, si… as vizita scoala lui fiu-mio, ca mama-mama, sunt curioasa si eu ce fac acolo toata ziua si mi-e si dor de el cat e la scoala. Poate i-as si sopti cand nu stie ceva. 🙂 Si-as mai vizita, daca se iegzista, biblioteca aia cu cartea secreta la care au acces doar presedintii americani, si-as scrie apoi un best-seller despre asasinarea lui JFK. Oooo, si-as merge si la ceva cursuri de master, si cine stie cat costa astea in State intelege de ce. La altceva nu ma pot gandi, nu la ora asta. Ma duc sa-mi odihnesc neuronu’ ne-invizibil.

Primavara, primavara

Cujetarea zilei: Primavara nu e un anotimp. E un sentiment. Oricat am asteptat-o, oricat am dorit-o, nu mi-am amintit-o asa cum am traiat-o azi, cand a venit in sfarsit. Marcus, el a trait azi prima lui primavara. Si-a sarbatorit in felul lui, adormind cu capul pe carucior, obosit de-atata soare, plimbare, descoperit de lume si chestii inca ne-vazute si ne-traite de el.

Si in caz ca va-ntrebati de ce zic ca azi e primavara, ei bine, aici in Chicago, chiar asa e treaba cu primavara. De maine e iarasi iarna si-apoi avem toate sansele sa trecem direct in vara.

Slow down

Am citit mai-nainte toate posturile lui Lee despre „Ilis” (mi-a fost parca si frica sa las un comentariu, erau asa de perfecte ca nu stiu ce-as fi putut spune). Si m-am simtit dintr-o data… prea grabita. Parca de cand s-a nascut Marcus l-am tratat pe David ca si cand ar fi crescut, dintr-o data. Parca nu ma mai bucur la fel de el, de… cat de mult vorbeste, de exemplu. (E drept ca si el a zis intr-o seara „I need to stop talking, I thing I’m talking too much”). Orisicum, nu-mi impart bine timpul, cumva sa aiba fiecare timpul lui cu mine. In loc sa ma apropii de perfectiune, ca afterall, I am „Just another mom trying to be perfect”, ma indepartez de ea… 😦

Ma grabesc tot timpul, imi fac tot timpul griji pentru chestii aiurea si care in marea schema a lucrurilor nu au asa mare importanta, si nu ma mai opresc destul sa-mi umplu sufletul de copiii mei. So I’m gonna slow down.

Echipa mea si echipa lor

Nu mai stiu de la ce ne ciondaneam si hlizeam, cand David a decretat razand: „I’m on tati’s team, we’re the the boys’ team, you’re the girls team”. Adica dupa ce ani de zile a stat in echipa lu’ mami, brusc si dintr-o data m-a lasat singura-n echipa, ca scoru’ la noi e 3-1 pentru baieti.

Si cum si capitanu’ echipei ma tot impungea la butoane, vorba americanului, ne-am conversat cam asa:

Eu: Auzi, tu  ai auzit de pi-em-es?

El: Mmmm, imi aminteste vag de ceva.

Eu: Stii ca in multe state americane, tribunalul acorda circumstante

atenuante femeilor care comit o crima in perioada asta?

(El se uita peste umar)

Tot eu: Ce cauti?

El: Ma uit sa vad daca ai ceva cutite pe-aproape.